Inginerul Cristi Grigorescu: „Cel mai mult îmi place spirala aceasta arhimedica, care
pe undeva se aseamana cu o coloana a infinitului lui Brâncusi. Când e soare afara, de
departe luceste ca un diamant”
Ultima etapa din proiectul nostru de transformare a Turnului de apa în Turn de arta ne-
a dat câteva batai de cap. Anul trecut, pe vremea asta, când se lucra la pictura de pe turn,
am fi zis ca atunci traim cele mai complexe momente ale proiectului. Cine s-ar fi gândit
ca „o banala scara elicoidala”, o sa se încolaceasca atât de greu în jurul unui turn de apa?
Dar acum, când deja numaram zilele pâna la marea inaugurare de pe 1 Decembrie, putem
sa privim înapoi zâmbind, mai ales când ne gândim la artistii care ne-au construit scara.
Pentru ca desi sunt lacatusi, ingineri sau pur si simplu lucratori cu fierul, cei opt olteni
care si-au petrecut toamna asta la Bucuresti, în Pantelimon, spun despre ei ca sunt niste
poeti. Iar noi nu avem niciun motiv sa-i contrazicem.
Spaniolul Julio: românii sunt lenti, aici totul dureaza mai mult
Paradoxal, cel care i-a adus pe olteni la Bucuresti a fost un spaniol. Julio Lucas este
inginer si din 2008 lucreaza cu firma lui – Caslu – în România. A construit multe cu
fierul la viata lui, de la caile ferate din Spania pâna la constructii industriale în România.
Asa ca e în masura sa faca si o comparatie între cele doua tari, mai ales la stilul de lucru
al oamenilor.
„Înainte sa vin aici, tot ce stiam despre România era de la românii cu care am lucrat
acolo, în Spania. Ei spuneau ca e o tara urâta, ca e rau aici. Cam toti vorbeau urât
despre tara lor. Dar când am ajuns aici mi-a placut foarte mult, am vazut ca aveti o tara
frumoasa. Muncitorii români sunt buni meseriasi, dar cam lenti. Salariile sunt mici aici si
de asta muncitorii lucreaza putin. Productivitatea e mai mica aici decât în Spania, orice
aici dureaza mai mult”, zice Julio care a avut timp în anii de când e aici sa se lase amagit
si dezamagit de România.
Dar ideea scarii din jurul turnului i s-a parut din start una frumoasa, asa ca n-a stat pe
gânduri sa ia lucrarea, mai ales ca echipa care a proiectat-o e jumatate spaniola (despre
asta în episodul viitor).
Inginerul Grigorescu: sunt lenti, dar mai poeti
Ca muncitorii nostri au fost mai lenti decât prevedea contractul am putut constata si
noi în timpul lucrarilor, chiar daca Julio nu s-a referit exclusiv la ei, ci spunea asa… în
general. Dar în România întotdeauna exista cel pu?in doua explicatii pentru o stare de
fapt. Pe amândoua ni le da seful echipei venita tocmai de la Craiova, inginerul Cristi
Grigorescu, director de productie la firma Diversmet SA: asa se întâmpla când o lucrare
unicat se întâlneste cu o echipa de poeti.
Grigorescu are 27 de ani de munca la activ – la Combinatul siderurgic Hunedoara, la
Combinatul chimic din Craiova, la Petrom Service – dar spune ca cea mai provocatoare
lucrare din viata lui a fost asta, scara elicoidala din Pantelimon.
„Lucrarile trebuie sa le asimilezi nu numai intelectual, dupa proiect, dar trebuie sa le
asimilezi si cu sufletul. Iar aceasta lucrare, la castelul de apa, cum îi spun eu, este o
lucrare aparte, unde constructorul nu trebuie sa fie numai un foarte bun profesionist,
trebuie sa fie si un oarecare poet.”, zice Grigorescu zâmbind.
Totusi, nu glumeste, „Am motivat toata echipa sa priveasca lucrarea nu numai din punct
de vedere profesional, ci si din punct de vedere artistic. Cel mai mult îmi place spirala
aceasta arhimedica, scara aceasta care înconjoara castelul, si pe undeva se aseamana cu o
coloana a infinitului lui Brâncusi. Când e soare afara, de departe luceste ca un diamant”.
Grigorescu recunoaste ca poate fi lipsit de modestie din partea lui sa faca aceasta
comparatie, dar trairile pe care i le-a dat scara asta când s-a urcat pâna în capatul ei, în
vârful turnului, si a privit orasul de sus, sunt de nedescris. Asa ca se simte norocos si-i
multumeste destinului ca a ajuns sa faca o astfel de lucrare.
Când va fi gata? Deja e o întrebare la care nici macar Brâncusi n-ar fi putut sa raspunda
când a strunjit coloana. „Lucrarea e cu specific unicat, prezinta un grad de dificultate
ridicat, nu are o reteta, deci nu se pot da anumite termene. Lucrarea îti impune ea ritmul,
tu ca executant poti sa reduci timpii morti, dar nu poti sa faci rabat de la calitate.”, ridica
din umeri Grigorescu.
Da, e adevarat ca muncitorii români sunt mai lenti, asa cum spune si Julio, dar „sunt si
mai poeti”, îi scuza Grigorescu, poezia fiind de altfel un suberfugiu chiar si pentru un om
tehnic ca el: „Domnita, eu ma mai hranesc cu chestii din astea poetice, ca schimbari mari
în România nu cred ca se mai întâmpla. Patronii din România nu înteleg acest fenomen –
platesti salariu mare atunci lucrarea se face repede si mai bine, platesti putin, el se face a
ne plateste, noi ne facem ca muncim.”
De la stadionul olimpic din Atena, la scara din Pantelimon
Constantin Docea este lacatus mecanic. A facut constructii metalice de orice fel în ultimii
30 de ani, si nu credea ca o sa-i puna priceperea la încercare tocmai o scara. „La început
nu mi s-a parut mare lucru. Am zis ca e doar o scara de exterior. Dar lucrând la ea mi-am
dat seama ce complexa e si ce grad mare de dificultate are. Iar de asta îti dai seama numai
în timpul lucrului.”, povesteste Docea.
S-a urcat si el pe turn, când s-a montat platforma din jurul picturii, si s-a uitat în
zare. Tare frumos i-a parut Bucurestiul de sus, dar ce i-a sarit în ochi a fost stadionul
national. „Eu am lucrat în Grecia la stadionul olimpic din Atena. Aia e lucrarea care mi-a
ramas mie la suflet.”, îsi aminteste Docea.
Tot asa impresionat de dificultatea lucrarii este si maistrul echipei, Claudiu Idita, lacatus
mecanic de 25 de ani. „Trebuie sa pui suflet în fiecare lucrare, iar scara asta e cea mai
grea lucrare a mea de pâna acum. Însa numai pe teren îti dai seama cum e”, povesteste
Idita. Cea mai grea etapa a constructiei a fost sincronizarea muncitorilor de afara, care
montau banda metalica pe care se prinde scara, cu muncitorii din interiorul turnului, care
trebuia sa nimereasca aceleasi gauri date de cei de afara si sa monteze niste placi metalice
în contrapondere pentru banda de pe exterior.
Si cum ati reusit?, îl întrebam curiosi pe maistru. „Prin comunicare. Totul sta în
comunicare. Prin statii, si chiar prin gaurile din zid, am reusit.”, divulga secretul Idita.
Tot asa, prin comunicare, reuseste sa-i motiveze si pe colegi, pentru ca, se stie, „la
înaltimi nu poti sa fortezi omul”.
Iar acum? „Acum vine migaleala si prindem drag de scara.”, zâmbeste si maistrul.
Dar o sa veniti la inaugurare cu familia ca sa se urce pe turn? Maistrul ezita o secunda
apoi aproba: „poate cu baiatul care are 12 ani, dar sotia nu cred sa vrea, ca ea are rau de
înaltime, nici la etajul doi acasa nu se uita pe geam”.