Pentru Dan.
Si pentru toti cei care au murit „ca fraierii” la Revolutie
.
Erou Dan Adrian Urucu. O cautare pe Google arata 29.000 de rezultate. Primele doua pagini sunt numai site-uri de strazi. Cu cine se intersecteaza Erou Dan Adrian Urucu. Ce firme sunt pe Erou Dan Adrian Urucu. Ce numere sau coduri postale. E o strada. În Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câtiva ani când au fost nevoiti sa-si schimbe buletinele pentru ca primaria le schimbase numele strazii. Dan Adrian Urucu a fost un erou, poate, în actele de protocol ale oficialitatilor, vesnic recunoscatoare celor care si-au dat viata pentru idealurile Revolutiei din 1989, pentru libertate …. În viata reala Dan a fost un tânar pasionat de avioane. A murit împuscat probabil la Televiziune, desi faptele de atunci sunt incerte si azi. Singurul lucru cert e ca parintii lui l-au gasit la morga Spitalului de urgenta printre alte cadavre. Si ca azi e îngropat undeva în Cimitirul eroilor din Bucuresti, cum intri, undeva pe dreapta. Si ca familia lui a facut o fundatie care-i poarta numele, prin care acorda premii la concursuri de planorism. Ca sora lui a emigrat demult în Franta, unde e medic. Si ca dincolo de toate astea el traieste în amintirea prietenilor lui, asa cum a fost în cei 22 de ani pe care i-a trait. Într-o discutie recenta cu o amica mai tânara, mi-am dat seama ca în privinta Revolutiei din 89 românii se împart în doua categorii: cei care considera ca cine a murit atunci a fost fraier/ghinionist, aflat la locul nepotrivit, în calea glontului; si cei mai tineri pe care la drept vorbind nici nu prea îi intereseaza ce a fost, atâta vreme cât nu stiu cum era înainte. Când îi povesteam tinerei ca atunci s-au împartit arme pe strazi si ca se tragea prosteste, nu m-a crezut. Cum adica sa se împarta arme? Civililor? Da, un astfel de episod absurd am rememorat zilele astea cu Oana Lohan, una dintre prietenele lui Dan. A fost foarte usor sa ne întelegem pentru ca avem aceeasi vârsta si atunci, în 1989, am perceput lucrurile cam la fel.
***
Puteam trece drept teroristi, dar cine naiba stia atunci ce sunt aia?
.
Oana Lohan este probabil genul acela de om are nu se lasa despartita de prieteni nici macar dupa moarte. 12 ani din cei 22 ai lui Dan i-a fost prietena. De strada (pe Grigore Alexandrescu, în preajma Guvernului), de scoala generala si de Liceul Caragiale. Dupa asta el a intrat la Facultatea de Aeronave iar ea a tot batut la portile Arhitecturii. Erau decretei, crescuti în comunism, cu idealuri care acum par desuete. Ea voia sa învete sa construiasca case. El învata sa faca avioane. „Îi placea ce se întâmpla pe cer, dar nu poetiza chestia asta. El pur si simplu iubea avioanele, tot ce tinea de ele. Îsi luase si brevet de planor, zbura”, povesteste Oana. Povestea Oanei, a lui Dan si a prietenilor lor arata de fapt cum am trait noi, majoritatea, evenimentele alea despre care e posibil sa nu stim niciodata ce au fost cu adevarat.
„Au iesit aproape toti baietii din grupul nostru în strada, atunci. Desi aveam un prieten în trupele speciale care ne spusese sa nu iesim ca vom muri ca prostii. Dan a iesit poate din dorinta lui de a-i învata pe altii cum sa foloseasca un Kalasnikov, pentru ca el facuse armata si stia. S-a simtit responsabil într-o mod ciudat, pentru ca se dadusera arme si copiilor. Pe 23 decembrie am aflat ca el ar fi ranit în Spitalul de urgenta. Am încercat sa intram acolo dar ne-au respins, toti erau isterizati, de la poarta, de teroristi. Credeau ca toata lumea vine cu gânduri teroriste în spital. Umblau zvonuri ca fusesera împuscati oameni si în spital. Era o nebunie”, povesteste Oana. Dan era de fapt mort, dar ei nu stiau, pentru ca cineva îi vazuse cadavrul în spital, din întâmplare, si-l anuntase pe tatal lui. Dar tatal n-a putut sa le spuna din prima vestea asta cumplita si mamei si surorii lui, le-a spus doar ca e ranit. Asa ca prietenii lui Dan au pornit de nebuni pe strazile Capitalei ca sa gaseasca ajutor sa intre în spital. „Stiam niste doctori în Pantelimon, care ne-ar fi putut ajuta sa intram în spital. Împreuna cu Tudorica si cu Mircea am pornit cu o Dacie pe strazi, sa ajungem în Pantelimon. Aveam la noi o poza de-a lui Dan de la BAC si la fiecare filtru de strada spuneam povestea. Acum privind retrospectiv îmi dau seama ce ridicoli eram, ne îmbracasem în negru, ca sa nu atragem atentia, dar Dacia era alba si curata ca zapada, iar Tudorica, prietenul nostru, avea doi metri înaltime. Practic puteam trece drept teroristi, ca eram îmbracati în negru, dar cine naiba stia atunci ce sunt aia teroristi?” La unul dintre filtre au dat peste un pusti care a rezonat cu povestea lor si le-a „divulgat” parola valabila pentru Pantelimon si care i-ar fi ajutat sa treaca mai departe fara sa fie banuiti de terorism: „Parola era PARA. Ne gândeam ca ala face misto de noi si cine stie cum ajungem sa fim împuscati tocmai din cauza asta. Si da, pustiul ala era înarmat.” La destinatie au ajuns degeaba, pentru ca medicii le-au spus ca nu au cum sa-i ajute, iar ulterior au aflat ca Dan era de fapt mort. A fost înmormântat de Craciun.
***
Povestea lui Dan, povestea turnului…
.
Oana a plecat din tara în 1991, imediat dupa mineriade. Arhitectura româneasca o refuzase sistematic, asa ca a învatat-o pe aia franauzeasca. A facut doi ani de arhitectura la Strasbourg, apoi scoala de arta superioara si decorativa de la Paris, unde a stat pâna în 1998. A mai colindat vreo doi ani si Londra, apoi prin 2002 a avut prima tentativa de a se restabili în România. „Am stat sase luni si am plecat din nou. Nu prea stiam ce sa facem aici. Venisem cu prietena mea, era cam la un an dupa ce se dezincriminase homosexualitatea prin lege, dar oamenii se uitau ciudat înca. Ne-am întors în Franta”, povesteste Oana. Zice ca ce face ea nu e arta, e doar „ce a învatat sa faca” 🙂 La Paris a facut diverse munci, de la paznic de muzee la vânzatori de kebap. Îi place sa deseneze în creion (a scos o carte cu desenele ei), sa faca poze si sa lucreze lemnul. Asta a învatat în scolile de arta si acum se considera mai aproape de un meserias decât de un artist. Din 2005 s-a stabilit dintr-o întâmplare în România, din nou, dar penduleaza înca între Bucuresti si Paris. Traieste într-o casa amenajata dupa gustul ei, în Vatra Luminoasa, cu pisica Renette, care merge ca un cowboy cu picioarele din spate, pentru ca a fost victima unui accident auto din care niciun veterinar nu credea ca scapa. Acum priveste lumea, curioasa, cu doi ochi verzi mari si minunati. Oana spune ca îi place Bucurestiul ca niciun alt oras, poate de asta toate desenele ei îl arata în cele mai marunte detalii. „Pentru Dan” se numeste lucrarea grafica cu care Oana a participat la concursul organizat de Make a Point pentru pictarea Turnul de Apa din Pantelimon. Ea a propus desenarea pe turn a unor avioane de hârtie, în amintirea lui Dan. Pentru ca probabil Turnul de Apa din Pantelimon era singurul martor tacut al zbaterii lor de acum 22 de ani, când încercau sa gaseasca o cale sa intre la el în spital. De fapt avioanele de hârtie au mai spus o data povestea lui Dan. În Berceni, pe strada care-i poarta numele. În 2009, când s-au împlinit 20 de ani de la moartea lui, Oana si alti opt prieteni s-au dus acolo ca sa arunce avioane de hârtie de pe blocuri, în memoria lui Dan. A fost o ocazie si pentru locuitori sa afle cine a fost cel care le-a numit strada. Doamna în vârsta din imagine si-a chemat nepotul si l-a pus sa asculte povestea lui Dan – „ca asta e istoria, mamaie!” – apoi au aruncat toti, din balcon, avioanele colorate. Dan a înviat pentru câteva minute, în zbor, asa cum îi placea, în aerul rece de iarna din Bucuresti. Acum, cu Turnul de Apa din Pantelimon, a mai ajuns o data în atentia oamenilor. Oana spune ca nu conteaza cine câstiga locul pe turn, conteaza doar ca turnul ala sa le spuna oamenilor o poveste si sa-i faca sa vina acolo cu placere. Sa nu-i lase indiferenti când trec pe lânga el. „Pentru ca pe oameni în general nu-i întreaba nimeni nimic, aici, în România.”
Mai multe pe site-ul ei.
.